Conceptul de cetățenie e un candidat improbabil la un titlu de glorie: scopul său e să divizeze lumea și să pară necontestabil și „natural” la o inspecție cât se poate de firească, facilitând guvernarea mai ușoară a statelor prin promovarea servilismului și a complacerii colective în rândul populațiilor mânate de patriotism, indiferent că e vorba de democrații sau de autocrații. Distribuirea sa în lume este complet aleatorie și totalitară: o persoană este cetățean doar în baza atribuirii unei cetățenii anume de către o autoritate competentă – o autoritate care nu admite diferende, în cazul în care tu simți că nu aparții acelui loc.
Acordul tău nu este necesar, iar protestele nu ajută la nimic, chiar dacă tot ceea ce te privește direct – de la speranța de viață la venit și la libertățile fundamentale în interiorul statului de atribuire și în afara lui, oriunde în lume – e strâns legat această atribuire congenitală, la care tu nu participi și pe care, în majoritatea cazurilor, nici n-o refuzi. Atribuirea cetățeniei este în totalitate în afara controlului nostru și este elogiată ca logică și „naturală”, deși cetățenia nu e o forță a naturii: ea este creată având în minte anumite grupuri și oameni, asigurându-se că vocile celor nedoriți sau priviți, într-un anumit moment și indiferent din ce motive, de către autoritatea decidentă, ca nefiind de niciun folos vor fi înăbușite la atribuirea inițială sau mai târziu.
Date fiind diferențele radicale de calitate între diferitele cetățenii de pe glob – unele aducând drepturi fabuloase, altele doar vulnerabilități toxice –, atribuirea totalitară, arbitrară, conferă cetățeniei funcția sa de bază: conservarea inegalității globale. Acordată ca premiile la o loterie în care patru cincimi din populația lumii e perdantă, cetățenia este drapată în limbajul autodeterminării și al libertății, ridicând ipocrizia la rangul de trăsătură de bază a statutului.
Chiar dacă luăm în considerare procentajul într-adevăr infim din populația lumii care o schimbă la un moment dat, menghina cetățeniei asupra vieților noastre este aproape absolută, deși, de cele mai multe ori, ea trece neobservată. Legătura cetățeniei cu „libertatea” și „autodeterminarea” încetează de obicei să mai aibă sens când ajungem la frontierele celor mai prospere state occidentale. Cetățenia, pentru majoritatea populației lumii, este, așadar, un înveliș retoric gol, folosit pentru perpetuarea abuzului, deposedării și excluderii.
