𝐋𝐮𝐩𝐭𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚̆ 𝐠𝐮𝐬𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̆𝐫𝐧𝐢𝐢
Mircea Roman
Curator: Horațiu Lipot
11.09–11.10.2025
Vernisaj / Opening: 11.09.2025, 18:00-22:00
IOMO Gallery, Băculești 29, București
Combinatul Fondului Plastic
„Când am tăiat placajul cu ferăstrăul meu marca Skilsaw, am putut auzi, sub zgomotul asurzitor, un «nu» clar și revigorant răsunând între cei patru pereți: nu transcendenței și valorilor spirituale, eroismului, deciziilor chinuitoare, narațiunii istorice, artefactelor valoroase, structurilor inteligente, experiențelor vizuale interesante.” (Robert Morris, 1989)
Sculptura în lemn, despre care putem argumenta că reprezintă metabolismul sculpturii românești după perioada postbelică, se configurează, în linii mari, prin două modalități de abordare: arhaica cioplire și modernistul asamblaj. În relația cu obiectul sculptural, Mircea Roman utilizează lemnul într-o manieră ce se situează mai aproape de asamblaj decât de tradiționala cioplire. Artistul fragmentează volume provenite din bucăți masive de lemn – în general lemn de esețnă moale: plop, tei, salcie – , pe care le scobește și le modelează, pentru ca ulterior să le reasambleze prin prinderi mecanice vizibile – cuie, scoabe, capse, clei –, adesea în zona încheieturilor. Roman denumește această metodă „tehnica aceasta cu bucăți”. Volumele nu derivă dintr-un bloc compact, ci se constituie prin juxtapunerea și articularea unor segmente distincte.
Această tehnică, per via della porre, cum a postulat Michelangelo, alături de echivalentul ei în pictură, colajul, sunt cele care au eliberat obiectul artistic de dominația simbolică, la începuturile modernismului. Să ne amintim, în acest sens, de savuroasa afirmație a lui Maiakovski referitoare la Turnul lui Vladimir Tatlin, ca „primul monument fără barbă” din istorie.
Această raportare la obiectul sculptural, caracteristică lui Roman, a fost teoretizată prin conceptul de factură (factura/faktura). Conceptul marchează o mutație semnificativă în evaluarea competenței artizanale și a abilităților creative în realizarea picturii și a sculpturii. Factura desemnează gradul în care obiectul artistic își relevă statutul material și condiția de a fi fost fabricat, dezvăluind în mod autoreflexiv principiile proprii de producție.
Paradoxal însă, dincolo de abordarea procesuală, lemnul, material cotidian arhaic, induce o aură arhetipală. Tocmai această tensiune, între proces și reprezentare, transgresează și marchează întreaga operă a sculptorului. Pentru a nu risipi ceea ce are forța de a extrage prin contrast, ceea ce este esențial, noua sa expoziție personală își propune să articuleze acest dualism prin corpusul de lucrări recente: pe de o parte, prin lucrările cu încărcătură iconică, de mari dimensiuni: „Lupta lui Iacob cu îngerul” sau „Tatuaj (Portret F.V.)”; iar pe de altă parte, prin piese mai recente în cercetarea sa asupra morfologiei materialelor, care, deși la prima vedere par lipsite de trăsături figurative, poartă totuși aura latentă a unui personaj. Acestea se încadrează în motivul „trofeului”: „Trofeu Găunos”, „Trofee” și „Trofeele orizontale”, căzute.
Trofeele sunt, la rândul lor, corpuri tubulare, trunchiuri de copaci doborâți, care trimit la situația alarmantă și accelerată a defrișărilor. Amplasamentul lor, fie culcate pe pardoseală, fie suspendate pe perete ca trofee ale noii industrializări, accentuează această dimensiune critică. Ele se constituie în personificări ale unor trunchiuri retezate, care par să se încovoaie după lovitură. Această chircire devine și un semn compozițional, recognoscibil în multe dintre lucrările lui Roman ce au ca temă corpul uman.
Acest destin tragic este sugerat și prin tratamentul suprafeței unde placajul din lemn de esență diferită față de cel pe care-l acoperă, este șlefuit până la finisajul neted și impersonal al unei piese de mobilier, trimițând la casnicul și ubicuul parchet laminat. Versurile lui Ștefan Ivas, de la care a fost inspirat titlul acestei prezentări, completează perfect această direcție, evocând această stare a antropocenului: „doar tăiatul e-o treabă de adult / pentru că mila schimbă gustul cărnii.”
Nu însă la fel sunt tratate suprafețele care reprezintă carnația în grupurile statuare sau portrete: acestea sunt acoperite de șipci mult mai înguste și scurte, cu pulpă de la culoarea groasă care le acoperă, prinse în capse. Ce?!, Roman face acum muncă sisifică la bătrânețe?, s-a mirat un alt sculptor din arealul Combinatului, în timpul panotajului. Dincolo de aceste elemente, suprafața este tratată unoeri cu zone de rumeguș fixat într-o cromatică restrânsă, dominată de tonuri pământii ca ocru, brun, sienna, roșu vermilion și negru. Totodată, șipcile de lemn plasate vertical accentuează monumentalitatea, trăsătura fundamentală a sculpturii de a fi un volum generos, care acaparează și simbolizează spațiul-sit.
Personajele reprezentate par pneumatice, lipsite de structură osoasă. Ele se constituie ca membrane exterioare ale volumului sculptural, deconectate de noțiunea de miez rigid, proiectând senzația unei presiuni fluide din interiorul containerului volumetric. Astfel, Mircea Roman nu doar continuă o tradiție portretistică locală solid constituită, ci își afirmă și propriile căutări, rod al unei îndelungate reflecții și elaborări morfologice. - Horațiu Lipot
Mircea Roman (n.1958, Băiuț, Maramureș) este una dintre vocile distincte ale sculpturii românești contemporane. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1984), Roman s-a impus în anii ’90 pe scena artistică internațională, câștigând Marele Premiu la Trienala de Sculptură de la Osaka (1992). A expus la Bienala de la Veneția în 1995 și a beneficiat de o rezidență la Delfina Studio din Londra. Compozițiile sale, recognoscibile prin expresivitatea figurativă și forța volumelor, păstrează o tensiune constantă între fragilitate și monumental. Lucrările sale fac parte din colecții publice importante, precum Muzeul Național de Artă Contemporană din București sau Centrul de Artă și Cultură Contemporană din Osaka. Trăiește și lucrează în București.
Partener de ospitalitate: Domeniile Caraman
//
𝐓𝐡𝐞 𝐟𝐢𝐠𝐡𝐭𝐢𝐧𝐠 𝐜𝐡𝐚𝐧𝐠𝐞𝐬 𝐭𝐡𝐞 𝐭𝐚𝐬𝐭𝐞 𝐨𝐟 𝐦𝐞𝐚𝐭
"When I sliced into the plywood with my Skilsaw, I could hear, beneath the eardamaging whine, a stark and refreshing "no" reverberate off the four walls: no to transcendence and spiritual values, heroic scale, anguished decisions, historicizing narrative, valuable artifact, intelligent structure, interesting visual experience." (Robert Morris, 1989)
Wood sculpture, which we can argue represents the metabolism of Romanian sculpture after the postwar period, is configured, broadly speaking, through two approaches: the archaic carving and the modernist assemblage. In relation to the sculptural object, Mircea Roman uses wood in a manner closer to assemblage than to traditional carving. The artist fragments volumes extracted from massive pieces of wood, generally softwood like poplar, linden, willow, shaping them, only to later reassemble them through visible mechanical fastenings – nails, staples, clamps, glue – often around the joints of his siluethes. Roman names this method „tehnica aceasta cu bucăți” (“this technique with pieces”). The volumes do not derive from a compact block, but are constituted through the juxtaposition and articulation of distinct segments.
This technique, per via della porre, as Michelangelo postulated, together with its pictorial equivalent, the collage, are what liberated the artistic object from symbolic domination at the dawn of modernism. Let us recall, in this sense, Mayakovsky’s flavorful statement regarding Vladimir Tatlin’s Tower, as „the first beardless monument”) in history.
This relation to the sculptural object, characteristic of Roman, has been theorized through the concept of factura/faktura. The concept signals a significant shift in the evaluation of artisanal competence and creative ability in the making of painting and sculpture. Factura designates the degree to which the artistic object reveals its material status and its condition of having been fabricated, disclosing in a self-reflexive manner its own principles of production.
Paradoxically, however, beyond the processual approach, wood, this archaic everyday material, induces an archetypal aura. It is precisely this tension, between process and representation, that transgresses and marks the entirety of the sculptor’s oeuvre. In order not to squander that which has the force to extract, through contrast, what is essential, his new solo exhibition aims to articulate this dualism through a corpus of recent works: on the one hand, through large-scale works with iconic charge, such as “Jacob’s Fight with the Angel”) or “Tattoo [Portrait F.V.]”; and on the other hand, through more recent pieces from his research into the morphology of materials, which, although at first sight seem devoid of figurative traits, nonetheless carry the latent aura of a character. These fall under the motif of the “trophy”: „Trofeu Găunos” (“Hollow Trophy”), “Trophies”, and “Horizontal Trophies”.
The trophies are, themselfes, tubular bodies, tree trunks felled, pointing toward the alarming and accelerated situation of deforestation. Their placement, whether laid on the floor or suspended on the wall as trophies of new industrialization, accentuates this critical dimension. They become personifications of severed trunks, which seem to bend after the blow. This curling becomes also a compositional sign, recognizable in many of Roman’s works that take the human body as theme.
This tragic destiny is also suggested through the treatment of the surface, where veneer of a different wood species than the one it covers is polished to the smooth, impersonal finish of a furniture piece, evoking the domestic and ubiquitous laminated parquet. The verses of Ștefan Ivas, from which the title of this presentation was inspired, complete this direction perfectly, evoking the state of the Anthropocene: „doar tăiatul e-o treabă de adult / pentru că mila schimbă gustul cărnii” (“only cutting is an adult’s job / because pity changes the taste of meat”).
Not so, however, are treated the surfaces representing carnation in the statuary groups or portraits: these are covered with much narrower and shorter slats, with thick pulp of color coating them, fixed by staples. “What?!, Roman is doing a Sisyphean labor now, in his old age?”, another sculptor from the Combinat area exclaimed during the installation. Beyond these elements, the surface is sometimes treated with areas of sawdust fixed in a restrained chromatic range, dominated by earthy tones such as ochre, brown, sienna, vermilion red, and black. At the same time, the vertically placed wooden slats accentuate monumentality, the fundamental trait of sculpture as a generous volume that occupies and symbolizes the site-space.
The represented figures appear pneumatic, devoid of a bony structure. They are constituted as external membranes of the sculptural volume, disconnected from the notion of a rigid core, projecting the sensation of fluid pressure from within the volumetric container. Thus, Mircea Roman not only continues a locally well-established portrait tradition, but also asserts his own searches, the fruit of long reflection and morphological elaboration. - Horațiu Lipot
Mircea Roman (b. 1958, Băiuț, Maramureș) is one of the distinct voices of contemporary Romanian sculpture. A graduate of the “Ion Andreescu” Institute of Fine Arts in Cluj-Napoca (1984), Roman established himself in the 1990s on the international art scene, winning the Grand Prize at the Osaka Triennale of Sculpture (1992). He exhibited at the Venice Biennale in 1995 and was awarded a residency at Delfina Studio in London. His compositions, recognizable through their figurative expressiveness and the force of volumes, maintain a constant tension between fragility and the monumental. His works are included in major public collections, such as the National Museum of Contemporary Art in Bucharest and the Osaka Contemporary Art and Culture Center. He lives and works in Bucharest.
Hospitality partner: Domeniile Caraman
Also check out other Arts events in Bucharest, Fine Arts events in Bucharest, Sports events in Bucharest.
|
